Sublima retorică feminină!

“Dacă mâine aş face cancer sau aş fi legată de aparate ai fi primul care le-ai opri, pentru că am greşit şi trebuie să plătesc!”

Autoinstrucţia spirituală, morală şi socială ce tinde spre desăvârşire naşte monştri… e sufucient să mă privesc în oglindă să observ transpunerea planetară a frazei citate. Nefiind riguros depusă, în faţa acestor vorbe ascuţite sunt o victimă, în faţa mea un perdant iar pentru restul…sunt un om.

BRAZII SE FRÂNG, DAR NU SE ÎNDOIESC

“Am scris aceste rânduri în amintirea celor care au luptat şi au murit în acei ani, 1948-1957, în rezistenţa armată anticomunistă făgărăşană şi care nu au nici mormânt, nici cruce.

Am scris pentru a lăsa mărturie că acest colţ de ţară nu şi-a plecat capul de bunăvoie în faţa comunismului. Să se ştie că au existat oameni care, cu sângele lor, au spălat faţa României, pătată de laşităţi şi trădări. Copiilor şi nepoţilor să nu le fie ruşine să se numească români.”

Astfel îşi începea Ion Gavrilă Ogoranu primul volum din monumentala lucrare reunită sub titlul “Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”

Vă mulţumim! Mulţumirile noastre nu pot egala efortul şi sacrificiul depuse. În ciuda lor, azi îmi este ruşine. Îmi este ruşine de majoritatea calificată a  vârstnicilor acestei ţări dar şi de majoritate şi tirania ei. La 20 de ani de la episodul care ne-a redeschis graniţele viselor, numit Revoluţie, constatăm că de fapt nu suntem capabili nici măcar să visăm!  Astăzi faţa spalată cu sânge este mânjită de propriile mâini, întinate de bunăvoie, sau de conjunctură. Să ne trăiască urmaşii demni ai lui Alexandru Şuţu!

Traian Băsescu, preşedinte!?

Acesta este preşedintele nostru, şi am senzaţia că va mai fi… Vorba tatălui meu: îmi lipseşte înţelepciunea şi probabil de aceea nu pot cuprinde cu mintea valoarea acestui om de mare caracter. El este imaginea a tot ceea ce fiecare cap de familie din această ţară visa să fie dar din motive străine de el nu a ajuns. Unii se identifică cu imaginea creată de el iar alţii îi sorb vorbele lipsite de substaţă ca pe un adevăr absolut. Nivelul submediocru al discursurilor sale şi al ideilor profesionale determină apogeul intelectual al fiecărui bărbat cu calităţi putative de gospodar desăvârşit.

Însă mai avem o categorie de cetăţeni, aceia care afirmă că “Eu cu comuniştii nu votez!”. Această poziţie se datoreză faptului că nu vor să îi vadă pe comunişti la guvernare. Nici eu nu vreau. Nici în 2004 nu am dorit acest lucru şi nici în ianuarie 2009, dar cu sprijinul preaiubitului nostru preşedinte tot au ajuns. Acum ne spune că a greşit faţă de cei ce l-au votat. Este conştient că l-au votat nu din simpatie ci din dorinţa de a nu îi mai vedea pe ceilalţi, fapt ce nu s-a întâmplat. Acum eu nu pot avea garanţia că nu îi va aduce din nou la guvernare, mai ales că întrebat fiind de un reporter cu cine va face alianţă dacă va câştiga alegerile el şi-a arătat colţii de fiară politică: “Toată lumea vrea să fie la guvernare!” Îi mulţumim domnului Băsescu!

Pe de altă parte priveam un banner al campaniei PSD-ului: Geoană, iar în spatele lui Vanghelie, Năstase, Voiculescu, Iliescu, Hrebenciuc… Acum îi vedem şi pe perdanţii din PNL că se afişează cu ei din dorinţa de a prinde câteva firmituri guvernamentale…

Avem autobuz de Norvegia?

CANDOARE

Ca să îi răspund unui prieten care afirma că Mircea Geoană nu a făcut gafe băsesciene pe parcursul mandatului de preşedinte al Senatului Romaniei vă relatez că l-am auzit pe Mircea Geoană pomenind de blestemul celor 3 Elene. Pe semne candidaţii PSD au ca targhet mediul subrural… personal mi-e ruşine să ascult aşa ceva din partea unui canditat la preşedenţie. În contrast am reuşit să identific un om cu o gândire limpede de o candoare originală. Nu era un deontolog ce se exprimă ambiguu ca să spună in 4 fraze ce se poate spune sintetic şi elocvent intr-o propoziţie şi nici un alt învăţat al neamului care ne explică din postura lupului moralist unde greşeşte neamul românesc. Era un om care nu se vede dar se simte, un reprezentant al fermierilor cu o voce blajină şi cuvinte sincere. Afirmaţiile lui deşi puţine şi îmbrăcate modest  au avut o greutate de zece ori mai mare decât a interlocutorului său, Radu Berceanu în calitate de ministru al agriculturii.

Genială a fost următoare secvenţă:

Fermirul îi explică ministrului că ei vor banii restanţi pentru suvenţii până în alegeri, fiindcă după aceea nu îi vor mai primi din considerente economice dar mai ales politice. Radu Berceanu îi explică superior fermierului că acest lucru este inadmisibil şi incompatibil cu ordinea de drept, şi că succesorul guvernului actual va fi ţinut de Hotărârea de Guvern prin care ministerul este obligat la plata sumelor restante după 1 ianuarie 2010, indiferent de care guvern a fost dată. Vedeţi dumneavoastră, legea nu le permite ăstora de la minister să jongleze cu plata după criterii subiective. Tot ministrul aduce în discuţie şi o excepţie prin care acea Hotărâre ce produce efecte juridice poate fi anulată doar în condiţiile… la care fermierul intervine şi ne scoate din lunecuşul teoriilor administrative: “Domnule Ministru! Domnule!” Ministrul revoltat cu tonul său superior şi satisfăcut că se joacă cu adversarul precum pisica cu şoarecele înainte să îl sacrifice cere dreptul de a fi lăsat să termine, pentru a elucida această temere nefondată a refuzului de plată, dar fermierul cu un ton dârz şi cu justificare naturală spulberă răspicat teoriile fictive:

“BANII! VREM BANII! SUNTEM DISPERAŢI!”

Justiţia mioritică

Justiţia reprezintă puterea judecătorească. Ea este egală în stat cu cea legislativă (Parlamentul) şi cea executivă (Guvernul). Egalitatea este consacrată de Constituţie.

De aici se vede altfel, cele două puteri sunt egale justiţiei. Sper să nu se ajungă să îndreptăţească aşa cum Legislativul legiferează, şi Executivul execută.

Noi nu suntem egala ei. Ea tace şi face.  Avem nevoie de ea, din cauză că nu ştim să facem ce face ea, deci nu ştim nici ce face. Cu toate astea criticăm. La nivel individual demersul este inofensiv.

La nivel global diletantismul juridic în care societatea se cufundă, naşte monştri. Aşa vedem arestări prefaţate de conferinţe prezidenţiale, procese TV şi verdicte jurnalistice sau preşedinţiale. Toate astea spre deliciul publicului, care debordează după astfel de prize juridice. Ideologic Lordul Reid afirmă: “Cred că orice are natura unei judecăţi anticipate a unui caz [...] este reprobabil, nu doar datorită eventualelor efecte asupra cazului, ci şi datorită posibilelor efecte secundare, care pot fi chiar şi mai periculoase. Publicaţiile responsabile vor face tot posibilul să fie corecte, însă vor fi şi persoane neinformate, iresponsabile sau părtinitoare care vor fi tentate să influenţeze publicul. Dacă oamenii sunt încurajaţi să creadă că este uşor să descoperi adevărul, consecinţa ar putea fi instalarea lipsei de respect faţă de procedurile judiciare, iar dacă publicaţiilor li se permite să judece, persoanele şi cazele impopulare se vor afla într-o poziţie foarte dificilă.”

Consider că justiţia noastră, deşi mioritică, nu necesită ajutorul, preşedintelui, presei sau al resortisantului.

Lustraţia socială

Fiindcă mulţi citesc şi puţini pricep, pe lângă cele două articole legate de comunism, mă simt nevoit să mai scriu unul.

În Germania, un stat cu o civilizaţie superioară nouă, a existat o lege a lustraţiei. Aceasta presupune ca orice funcţionar cu responsabilităţi de conducere sau control care provenea din RDG să nu mai ocupe penru viitor astfel de funcţii. Nu avea relevanţă că persoanele în cauză erau prospăt aruncate pe piaţa muncii sau că în interiorul lor nutreau gânduri anticomuniste. Raţiunea? Toţi aceşti oameni aveau acelaşi părinte social şi aceeaşi şcoală socialistă. Ca să se înţeleagă importanţa societăţii asupra indivizilor vă rog să vă răspundeţi la o întrebare: ” Dacă vă năşteaţi în Israel eraţi aceeaşi oameni?”

Comuniştii

L-am ascultat dăunăzi pe Liiceanu la TV. În finalul emisiunii a ţinut să ne reamintească personajul celebru care în timpul trecut arăta cu degetul pe cei ce nu se ridicau în picioare atunci când era pronunţat numele tovarăşului, iar acum face pe lupul moralist. Nimeni din platou nu l-a întrebat: “Dumneavoastră ce făceaţi în acele timpuri?”

Am primit numeroase critici pentru că l-am aşezat pe acest domn lângă Iliescu, pe Pleşu lângă Voiculescu şi pe Antonescu lângă Năstase. Cică nu ar avea nimic în comun. Nimeni nu vrea să vadă că toţi aceşti oameni s-au lansat din comunism, au trăit în comunism şi au aprobat tacit comunismul pentru a avea un trai normal. Celor ce nu înţeleg acest lucru le spun că în istoria neamului românesc există un nume mare, la care când mă gândesc ochii mei se umezesc. Acesta este ION GAVRILĂ OGORANU. Succint, el era student la Cluj când regimul comunist se instala faptic în România. El şi alţii ca el au format Frontul Plugarilor. Au fost hăituiţi şi prinşi, mai puţin ION. A fost refugiat în munţi peste 20 de ani. Pe numele lui există şi azi un dosar de 50.000 de file, adica 100.000 de pagini (în articol e o greşeală). Condamnat de două ori la moarte a fost salvat de 1976 de preşedintele S.U.A. Nixon.  A suferit fizic şi moral mai mult decât ne putem noi imagina. În timpul vieţii nu a avut apariţii televizate. A fost modest, specific oamenilor valoroşi. Nu a epatat iar cei care au descoperit adevărul l-au descoperit şi pe el. Nu ni s-a arătat niciodată şi nici nu a avut de adus justificări în faţa noastră. Autor al cărţilor, “Brazii se frîng, dar nu se îndoiesc”, “Amintiri din copilărie”,” Întîmplari din lumea lui Dumnezeu” si “Episcopul Ioan Suciu în faţa furtunii”, nimeni nu ştie de acest erou. Când vom înţelege care e diferenţa dintre acest ilustru personaj şi cei pe care eu i-am numit blând africanii zăpezilor, vom înţelege ce deosebirea dintre profund şi aparent, pentru ca noi să nu trăim în aparenţă cu convingerea că avem profunzime.

ION GAVRILĂ OGORANU a fost un om cum noi nu vom fi niciodata. Istoria să îl aibă în vedere!

SĂRĂCIA DE DUH

“Fericiţi cei săraci cu duhul, căci acelora este împărăţia cerurilor.”

Prin interpretarea teleologică desprindem:

1. Există oameni săraci cu duhul!

2. Aceştia sunt fericiţi. Fiindcă fericirea este de mai multe feluri şi din mai multe izvoare, se impune precizarea că ei sunt fericiţi într-un anumit mod care este în mod greşit absolutizat de autorul frazei, de parcă  fericirea la care se face referire ar fi singura fericire, iar restul ar fi doar fericiri simulate. 

3. Ei nu stăpânesc nimic, motiv pentru care lor li se adresează promisiunea compensatorie, că vor stăpâni ceva, mai exact un mediu de imaginaţie: “împărăţia cerurilor”. Deşi în text se foloseşte timpul prezent este de notorietate că împărăţia cerească nu poate fi decât viitoare, mai exact după moarte. Este un adevăr ce rezultă din lipsa adverbului de întărire “şi”. Nu se foloseşte formula “(…) căci acelora este şi împărăţia cerurilor.”

Per a contrario:

1. Există oameni bogaţi cu duhul.

2. Aceştia nu au aceeaşi fericire.

3. Ei stăpânesc împărăţia pământească.

Raţionament exact şi imuabil. Prefer stăpânirea palpabilă şi cedez stăpânirile imaginare celor fericiţi.

Acum că am elucidat poziţia socială a celor săraci cu duhul putem afirma:

Săracii cu duhul se văd înţelepţi! Ei au justificare biblică pentru credinţa lor

Prima categorie este aceea a fericiţilor bătrâni. Scurgerea timpului, care este inevitabilă şi întâmplarea favorabilă ca ei să mai fie totuşi în viaţă sunt argumentele care, în accepţiunea lor, îi plasează în sfera celor înţelepţi. Aceste două fenomene ireversibile şi incontrolabile sunt apropriate de bătrânii fericiţi, motiv pentru care se autoînvelesc într-o aură de înţelepciune. Nu există fericit bătrân să nu se creadă înţelept şi demn de ascultat.  Există însă şi bătrâni nefericiţi. Diferenţa dintre ei şi primii este dată de atitudine. Dacă primii prin atitudine pretind a li se recunoaşte superioritatea înţelepciunii, cei din urmă dobândesc demnitatea pe cale naturală: prin recunoaşterea impusă de legile firii ci nu de către ei.

A doua categorie este cea a fericiţilor tăcuţi. Tăcerea poate fi un semn al înţelepciunii (Eu iubesc oamenii care tac. Se integrează în orice context.) însă nu şi în cazul lor. Aceştia tac pentru că nu au ce zice! Pentru a evita adevărul simulează înţelepciunea, unii grosolan alţii timid. Diferenţa dintre tăcuţi şi tăcuţii fericiţi este uşor de sesizat. Dintre toţi fericiţii eu îi prefer pe aceştia.

A treia categorie este cea a fericiţilor pricepuţi. Aceştia pentru a demonstra societăţii că ei sunt înţelepţi vorbesc. Ce vorbesc? Orice. În orice discuţie ei au un cuvânt greu de spus. Se pricep la orice. Pentru a pune în lumină orizonturile şi valorile lor sociale  multilateral dezvoltate, intervin în orice discuţie. Aici au sfaturi pentru toţi. Cum de cele mai multe ori părerile sunt diverse, aceea care emană de la ei este considerabilă. Nici o temă de discuţie nu are cum să le depăşească capacităţile intelectuale. Încrederea de sine este debordantă. Concluzia discuţiilor în care aceştia “intervin”, întotdeauna le  aparţine.

Deoarece criteriul clasificării fericiţilor este acela al credinţei fericitului în sursa de înţelepciune, identificăm ultima categorie de fericiţi: bătrâni şi pricepuţi. Aceştia sunt cei mai fericiţi şi îşi întemeiază convingerile pe două izvoare de întelepciune, mai sus amintite: vârsta şi priceperea. Specificul lor este acela că priceperea pe care ei sunt convinşi că o au este dublată de meritul vârstei. Aşa cum aminteam pentru ei vârsta înaintată este un merit personal. În faţa acestora totul este friabil!

De cele mai multe ori aceştia sunt neînţeleşi iar lumea privită prin ochii lor este un dezastru. Acest fapt se datorează lipsei de orizonturi; ei confundă perimetrul în care trăiesc cu viaţa globală. Inevitabil sfârşesc în singurătate, deoarece noi nu avem abilităţile necesare de a crea punţi de comunicare cu ei. Unica lor relaţie este cu divinitatea!

În literatura de specialitate se vehiculează şi alte categorii cum ar fi cele ale  fericiţilor orgolioşi şi fericiţilor egoişti, însă aceste categorii nu sunt unanim acceptate de doctrină. În ce ne priveşte considerăm categoriile descrise de noi ca având caracter exhaustiv.

Africanii zăpezilor

Aceştia sunt oamenii care azi reprezintă democraţia în România. Sunt zâmbăreţi însă poartă în suflet o rană. Vă întrebaţi ce au ei în comun? Şcoala primară! Ei vin din abisul societăţii comuniste. Sunt rodul muncii partidului unic, al gândirilor muncitoreşti şi al conceptelor marxiste. Scopurile de care erau animaţi la naşterea lor  au fost specifice sistemului, deci sunt un produs al sistemului comunist. Viaţa lor socială a fost dată de partid, au crescut în sânul lui, au învăţat cum să privească lumea şi chiar dacă unii nu s-au implicat activ au consimţit activ, au beneficiat de sistem şi au trăit profesional pentru acesta. Partidul a fost, tată, mamă şi dumnezeu pentru carierele lor. Comunismul era mediul lor natural…

Azi se simt precum fiarele într-o rezervaţie, au sufletul pribeag prin societatea democrată, unii s-au adaptat uşor, alţii mai greu, însă niciunii nu trăiesc natural. Se străduiesc, fac eforturi fiindcă climatul lor social nu mai există. În jur sunt lucruri străine de educaţia primită.  Azi trăiesc precum spermatozoizii într-un prezervativ; locul lor nu e aici, locul lor e în pântecul mamei comuniste. Sunt văduvi şi au conştiinţa văduvită, de aceea cunosc probabil sentimentul pierderii irecuperabile. 

Mama lor a murit, casa lor e distrusă, pământul lor e departe… Ei sunt africanii din vremurile apuse ce trăiesc cu îndârjire în zăpezile noastre!

Despre democraţia post-decembristă

Am găsit pe blogul  unui cetăţean un articol care mie mi s-a părut scandalos.  Acu’ ori omu’ e atât de cult încât nu trebuie să mai respecte reguli gramaticale şi de conduită on-line, ori nu ştie despre ele (m-aş mira) ori consideră că nu e necesar, ori e prea subtil să îl pot eu înţelege. Cu toate astea o sclipire de geniu am reuşit să identific:

“Imi este umpic rusine insa, pentru ca si de la mine din familie au votat multi. Tata, bunicii si altii. Chiar daca sunt morti. O sa le arat obrazu data viitoare cand voi trece pe la mormintele lor. Si mortii vostrii au votat, romani. Dar nu o sa va prindeti niciodata nu? nu va dati seama ca bataturile aspre si dureroase din gat si cerul gurii, ca gustul ala oribil pe care il aveti in gura cand va treziti, ca durerea de falci care va impiedica sa mai zambiti e de la enorma pula la care sugeti cu ravna de 20 ani. nu?”

Aveţi puterea să mai zâmbiţi?